Pontifex Maximus, o funcție care durează de 2.700 de ani

Puțini știu acest lucru, dar Papa deține cel mai vechi titlu instituțional din lumea occidentală. Nu este „Papa”, de fapt. Este Pontifex Maximus. Și nu, nu a fost inventat de Biserică—datează de la fondarea Romei.

Pontifex, literal „constructorul de poduri”, era preotul care menținea legătura dintre oameni și zei, dintre cetate și divin. Nu prin predici, ci prin cunoașterea ritualurilor, a gesturilor corecte, a calendarelor sacre. În Roma arhaică era o meserie tehnică. Spiritualitatea avea mai mult de-a face cu ritmul și tradiția decât cu emoția sau credința personală.

În vremea Republicii, Pontifex Maximus devenise cea mai prestigioasă funcție religioasă. Supraveghea ritualurile publice, căsătoriile, înmormântările, calendarul, și legitima religios viața politică. Iulius Caesar a fost Pontifex Maximus. La fel și Augustus, care, ca împărat, a dorit ca acest titlu—și puterea sa simbolică—să aparțină pentru totdeauna conducătorului lumii romane.

Și așa a fost. Până în anul 370 d.Hr., când împăratul Gratian, deja creștin, a refuzat titlul păgân. Dar acesta nu a dispărut. L-a lăsat, în mod tăcut și simbolic, episcopului Romei. De atunci, papii sunt Pontifices Maximi—„constructorii supremi de poduri”.

Veșmântul s-a schimbat, templele au devenit bazilici, iar zeii s-au transformat în sfinți, dar structura a rămas surprinzător de asemănătoare. Un om la Roma, în mantie, vorbind în latină, conducând un imperiu—nu de armate, ci de conștiințe.

Să spui că Biserica este Imperiul Roman rebranduit? Poate că e prea mult. (Mai bine să nu exagerăm, că riscăm excomunicarea.) Dar este, cu siguranță, o continuitate fascinantă. Lumea creștină nu a moștenit doar credința apostolilor—ci și geniul organizatoric al religiei romane. Funcții sacre, ritualuri, ierarhii. Forma a rămas; sufletul a evoluat.

Și totuși, e ceva emoționant în această continuitate. De 2.700 de ani, căutăm pe cineva care să construiască poduri pentru noi. Între noi și divin. Între vizibil și invizibil. Între disperare și speranță.

Poate că avem încă nevoie de asta. Sau poate nu sub forma unui om în alb, pe un balcon. Poate că trebuie să devenim noi înșine pontifices. Să construim propriile noastre poduri. Între haosul nostru interior și visele uitate. Între cine suntem și cine am putea fi.

Când ne simțim rătăciți spiritual, nu întotdeauna căutăm o religie. Uneori, avem nevoie doar de o direcție. Un gest cu sens. Un ritm. O legătură. Ceva sacru, dar concret. Un pod.

Și poate că aceasta este adevărata lecție a acestui vechi oficiu: că fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, e chemat să fie un pontifex—să construiască o trecere peste necunoscut, pentru sine sau pentru altcineva.